Articole

Filipine 2013

Categories: Articole,Misiune

Versetul acesta este cea mai mare lecție ce mi-a dat-o Domnul prin tot ce am trăit înainte de misiunea în Filipine

Încă de când Dumnezeu a aprins în mine focul pentru misiune și a pus pe inima mea povara oamenilor care mor fără să audă despre Isus și răscumpărarea din robia și întunecimea păcatului, mi-am dorit să mă implic într-un proiect de traducere a Bibliei. Să pun trupul meu, mintea mea și inima mea la dispoziția lui Dumnezeu și să lucrez cu o echipă de traducători, așa încât un trib sau un grup etnic să aibă Biblia tradusă în limba ce o vorbește inima lor.

Când am auzit de proiectul de misiune și voluntariat din Filipine, proiect ce implica contactul direct cu o misionară care a tradus Biblia și care acum învață oamenii dintr-un trib să citească și să scrie în limba lor. M-am gandit că acum este momentul când se deschide o ușă și că acesta este pasul logic pe care trebuie să îl fac. Am zis “da” și am început pregătirea, dar nu știam că drumul spre Filipine va fi atât de greu și epuizant.

Din luna martie până în luna iunie, m-am pregătit împreună cu echipa mea, am prezentat proiectul în diferite biserici, prietenilor, am primit o parte din banii necesari să cumpăr biletul de avion și lucrurile păreau că merg bine, că totul se întâmpla după grafic. Urma doar să cer concediu pentru 3 săptămâni.

Biletul de avion îl aveam cumpărat deja în ziua când am aflat că nu pot primi concediu și că nu există nici o posibilitate să ajung in Filipine. Am primit un “nu” categoric și fără drept de apel.

Situația era complicată și nu vedeam nici o soluție pentru că era nevoie de o sincronizare a concediului meu cu o operație la care trebuia să plece șeful meu, deci practic nu mai aveam nici o șansă. Operația fiind programată pentru luna iulie, în timp ce misiunea în Filipine era programată pentru luna august.

Am fost foarte surprinsă de felul în care mi-a fost refuzată cererea de concediu, am rămas fără cuvinte și nu înțelegeam de ce se întâmplă așa lucrurile când eu știam foarte clar că Dumnezeu mi-a deschis o ușa spre un loc unde se traduce Biblia.

De la lumină, am trecut brusc la ceață și întuneric, nu mai vedeam nimic înainte și în mintea mea se dădea o bătălie mare. Nu știam dacă Dumnezeu vrea să renuț si să accept situația ca fiind voia Sa. Să îmi învăț lecția rămânând în România sau vrea să răman pe genunchi așteptând cu credință intervenția Lui și să continui să sper într-o minune.

Am vrut să renunț în primele zile, presiunea interioară era atât de mare și mă luptam cu gânduri de vinovăție. Încercam să mă autoevaluez, să încerc să îmi dau seama de ce Dumnezeu îmi spune să răman acasă. Dacă m-a adus până aici, mă întrebam, ce păcat am făcut și nu l-am mărturisit? Ce am greșit de Dumnezeu nu vrea să se mai folosească de mine? De ce nu mai are nevoie de mine? Întrebările astea mi-au frânt inima în mii de bucățele și gândul că L-am supărat pe Dumnezeu și că acum nu mai dorește să se folosească de mine îmi provoca foarte multă durere. Erau zile în care după ce mă întoarceam de la lucru, mă puneam în pat și dormeam doar ca să uit și ca să nu gândesc. Ce naivă am fost să Îl limitez pe Dumnezeu!

Într-o după-masă m-am întâlnit cu niște prieteni dragi. Am discutat mult și am plecat de la întâlnirea cu ei mai tulburată decât eram când mă întâlnisem cu ei. Se ridicau în mintea mea noi întrebări. Am ajuns acasă, era întuneric și m-am prăbușit pe genunchi și m-am rugat. I-am spus lui Dumnezeu că nu înțeleg ce se întâmplă, că sunt conștientă că nu există soluție pentru concediul meu, dar am nevoie de o minune pentru că m-am decis că nu am să renunț și că am să lupt până când nu voi mai avea pentru ce sa lupt. Mai aveam doar o opțiune: să cred și să perseverez în rugăciune.

M-am decis să cred din toata inima și cu toată puterea, să cred până când Dumnezeu îmi va spune să mă opresc!

Așa a început cea mai dificilă lună din 2013. Aveam probleme la lucru, am avut o divergență cu un om special și important din viața mea, primeam aproape în fiecare zi câte o veste rea. Lupta era crâncenă, m-am izolat de oameni și stăteam închisă în casă, cufundată în muncă. Dacă nu munceam, dormeam ca să îmi liniștesc mintea și să nu gândesc. Mă rugam în fiecare zi, acasă, pe stradă, la birou. Mă rugam și de fiecare dată când îmi veneau gânduri de îndoială și îngrijorare, mă rugam și îmi curgeau lacrimile ca râurile.

Încă de la început oamenii mi-au spus să imi dau demisia. Eu nu am vrut! Știam că dacă îmi dau demisia, ar fi ca și cum mi-aș rezolva singură problema și nu aș mai fi avut nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Așa că am rămas fermă în decizia de a nu îmi da demisia, știind că dacă Dumnezeu va dori să mă ducă în Filipine, așa cum eu am înțeles, va da la o parte orice obstacol.

După două săptămăni, nu se întampla nimic, operația șefului meu se amânase și eu speram să se amâne până în ziua când eu trebuia să urc în avion. Într-o dimineață, am aflat că operația era programată pentru primele două săptămâni din august, deci nici o șansă de sincronizare. Am crezut atunci că asta a fost tot, că nu mai trebuie să lupt, se terminase tot și trebuia să renunț la Filipine.

Dar a venit săptămâna în care șeful trebuia să plece la operație, era o zi de miercuri, când, înainte să plece de la birou mi-a spus că trebuie să plece și că va trebui să imi iau concediu și eu, dacă vreau … și a plecat.

L-am așteptat să se întoarcă și am discutat aproape o oră cu dânsul despre viața mea, concediu, despre Filipine, am îndrăznit să îi spun despre biletul de avion cumpărat și să îl rog să mă lase să plec 3 săptămâni în august. Discuția s-a încheiat cu “mai vorbim mâine”.

Evident că a doua zi nu am vorbit nimic, vineri l-am întrebat dacă s-a mai gândit și dacă pot pleca în Filipine, răspunsul lui a fost “sigur că te duci”.

Dumnezeu a făcut minunea pentru mine, s-a ridicat în picioare și s-a luptat pentru mine. A demonstrat încă o dată suveranitatea și puterea, și-a luat toată gloria din circumstanța prin care m-a trecut, iar pe mine m-a crescut și m-a urcat cu o treaptă mai aproape de El.

Înca o dată am trăit cuvintele ce mi s-au imprimat în minte in liceu: “ceea ce lucrează Dumnezeu în timp ce aștepți este mai important decât ceea ce aștepți”. Mi-a fost foarte greu să stau în așteptare, dar mereu și mereu Duhul Domnului îmi liniștea inima, îmi spunea să tac și să aștept. Atunci când lupta era mai crâncenă, atunci Duhul îmi punea pe buze cuvinte din cântări dragi mie, si fără să îmi dau seama mă trezeam cântând. De exemplu următoarele cuvinte “când am pacea Domnului în inimă, și viforul poate sa vină”.

Niciodată nu am mai experimentat așa ceva. Îmi era așa greu să stau fermă în luptă și când simțeam că mă lasă puterile, Dumnezeu punea o cântare în gura mea și îmi aducea aminte cine este El. Cred că aici un rol mare l-au jucat rugăciunile spuse de prietenii și biserica mea.

Dumnezeu mi-a demonstrat încă o dată că ascultă rugaciunea mea și că un Tată iubitor nu a fost nepăsător la suferința mea, ci s-a apropiat și în bunătatea Lui mi-a răspuns prin minuni.

Am învățat că atunci când nu iți mai rămâne decât să crezi, atunci trebuie să crezi cu toată puterea și cu toată voința. Cred că o astfel de atitudine Îl onorează pe Dumnezeu și El primește toată cinstea și gloria.

În lupta mea de a ajunge acolo unde am înteles că Dumnezeu mă vrea, mi-am dat seama încă o dată că lui Dumnezeu îi place să ne pună în circumstanțe unde slăbiciunea și neputința noastră sa fie expusă, pentru că puterea Lui se vede mult mai mare în slabiciunea noastră și din nou, El primește toată gloria.

Dorința mea este ca viața mea să aducă glorie Celui care mi-a dat viața!


Lavinia Ardelean