Când umblam rătăcit

Și spre abis mergeam grăbit…

Când totul în mine striga:

neîncredere, nenorocire, pustiire!

Tu mi-ai arătat doar iubire.

A spera n-am îndraznit.

În valurile vieții mî înecam,

Spre pieire mă îndreptam

Și lucrul acesta nu l-am stiut…

Tu mi-ai spus:

”Eu sunt Domnul Cel de sus!

Și te veghez din zori

Și pînâ la apus.”

Cănd eu cu lanțuri groase eram legat,

Și cu asprime rece, din greu mă apăsau!

Tristețile amare în suflet se ascundeau

Și cei din jur nu m-au mai mângâiat,

Doar Tu, atunci, îndată,

Spre mine Te-ai uitat

Cu milă și iubire adevărată,

Cu mâini deschise m-ai chemat!

Mi-ai zis la Tine să vin…

Dar cum puteam să vin,

Când sufletu-mi era plin de oftat și suspin?

Tu, in iubirea Ta te-ai îndurat de-al meu chin.

și, ca prin minune, lanțurile mi-ai zdrobit,

Valurile le-ai linistit,

Povara cea mare și grea ai luat-o din inimă,

Și în noaptea grea mi-ai dat lumină!

Larisa Lionte, 2012